După toate întâmplările cu colegii mei, am trecut printr-o criză de netăgăduit! Am încercat să mă înţeleg pe mine însumi, am încercat să îmi înţeleg colegii. La un moment dat aveam dubii privind integritatea mea mentală. Mai ales această problemă m-a copleşit câteva zile.
Am intrat în domeniul căutărilor! Da! Cred că este o problemă de adevăr, despre cum percepem fiecare adevărul. Ştiam că adevăr absolut nu există! Există doar adevăr personal, care este rezultat în urma experienţei noastre limitate, deci este vorba de un adevăr limitat, trunchiat! Am intrat pe “Outside the Blur” şi pe “In cautarea adevarului pagini”şi am aflat că:
“Adevărul personal constă într-o colecţie de convingeri obţinute pe baza a ceea ce este predominant în propria noastră experienţă. Chiar dacă suntem 100% bine intenţionaţi, adevărul personal nu poate fi mai mult decât o sinteză a ceea ce este predominant în propria noastră experienţă. Fiecare dintre noi avem adevărul nostru obţinut în urma experienţei personale care experienţă este limitată, unică si irepetabilă…Cu cât suntem mai bine intenţionaţi, mai lucizi şi mai realişti, cu atât avem mai mari şanse de a ne raporta mai bine la realitatea obiectivă. Toţi avem limitările noastre, specificul nostru, gama noastră de interpretări si trăiri.”
Din aceeaşi sursă am mai aflat că :
“Adevărul este unic si el constă în derularea ireversibilă a evenimentelor de-a lungul istoriei.
Noi suntem rezultatul unui neam. Fiecare dintre noi ducem mai departe ştafeta neamului din care facem parte. Ceea ce suntem la un moment dat suntem rezultatul devenirii unui întreg neam. Au muncit atâtea generaţii ca noi să devenim ceea ce suntem în prezent. De exemplu, formarea discernământului individual se petrece în sânul unei comunităţi, cu elementele furnizate de aceasta. Poate cea mai puternică caracteristică a existenţei e moştenirea. Noi moştenim:
- un cod genetic;
- o familie din care facem parte (obiceiuri, tradiţii, o stare de sănătate, un nivel de inteligenţă, etc);
- o orânduire sociala (capitalism, comunism, monarhie, etc);
- o religie;
- o cultură.”
Acum încep să mă liniştesc! Cred că profesiunea noastră de inginer ne supune la prea multe realităţi de tip matematic, realist, cert, astfel că în relaţiile dintre oameni nu pricepem că orice facem, oricum reacţionăm, ar trebui să ne împăcăm cu noi înşine, deoarece suntem doar un rezultat complex în ceea ce priveşte manifestarea!
Altfel spus, bătrânii mei, strămoşii mei trebuiau să mă educe să îmi însuşesc tot ceea ce fac, sau au făcut alţii, dacă se poate! Sunt nemulţumit de strămoşii mei că nu mi-au transmis aceasta în ceva genă! Cred că va trebui să încep să mă obişnuiesc cu un asemenea comportament!
Am constatat, în urma acestor intenţii, lămuritoare pentru mine, că adevărul se afla în noi, în interiorul nostru. Adevărul nu-l găseşti în ceilalţi ci in interiorul tău. Fiecare deţinem adevărul, dar de cele mai multe ori nu ne mulţumeşte decât propriul nostru adevăr, chiar dacă şi ceea ce îţi spun ceilalţi este tot un adevăr.
Pe “Raspunsurile adevarului”am mai dat de câteva reflecţii de interes:
„Nu există adevăr obiectiv. Există dorinţa oamenilor de a crede în ceva. Exista doar adevărul personal, subiectiv. Nu exista dreptate. Exista doar interesul personal. Are dreptate cine are puterea să impună. Oamenii cred că lumea se termina acolo unde se termină înţelegerea lor. Totul este absolut întâmplător, nu are nici un sens. Doar oamenii sunt cei care încearcă să facă ordine. Nu a fost nimic înainte, nu va fi nimic după. Am constatat ca jumătate din timpul pe care îl pierd se scurge în încercarea de a schimba alte persoane. Poate când îmi voi da seama că unii se simt bine aşa cum sunt şi nu am dreptul şi calitatea să îi schimb, atunci mă voi schimba si eu. Nu are rost sa schimb pe nimeni. (Personal, consider ca mai bine inlocuieşti omul cu un altul care împărtăşeşte propriile percepţii, dar nu întotdeauna se poate.) E ca si cum aş primi cadou un ponei şi oricât de frumos şi de simpatic ar fi, eu îmi doresc cal. Oricât aş încerca nu am să pot vreodată să îl fac cal. De ce să trăim pentru şi în ceilalţi şi să nu trăim pentru noi…? Acele persoane poate mor sau se schimbă în rău pe parcurs sau au zece feţe şi tu ţi-ai creat o imagine falsă despre ele. De multe ori ne ataşăm de o imagine creată de mintea noastră despre acele persoane şi nu de acele persoane. Aici greşim majoritatea şi de aceea apar găurile negre în suflet după ce suntem dezamăgiţi de o persoană în care aveam bază şi încredere. De aceea după părerea mea eşti liber până se formează oglinda. Când începi să te oglindeşti pe tine în alte persoane nu mai eşti liber, deja depinzi de altcineva.
Cel mai inteligent animal mi se pare corbul. El se hrăneşte cu fiinţe moarte, consumându-le esenţa (şi în plus gândeşte mai mult decât multe persoane pe care le cunosc)...unui corb nu îi trebuiesc prieteni, nu are nevoie de afecţiune, nu îi zice nimeni cum să se poarte, ce să mănânce şi ce nu. El stă observă, bagă la cap...aşteaptă momentul, apoi acţionează. Noi ca oameni putem să păţim acelaşi lucru de mii de ori şi de fiecare dată ne zicem: „Nu o să se mai repete". Dar o păţim din nou şi din nou...până când? Îmi stau lacrimile în ochi...îmi vine să plâng...sunt plin până la refuz...îmi vine să urlu de câtă nedreptate e în lumea asta, dar nu am încotro. Trebuie să îmi asum riscul şi să mă adaptez la orice situaţie neprevăzută. Prefer sa mor strivit cărând decât să mor strivit izbindu-mă de pământ.”
Sunt de luat în seamă şi următoarele afirmaţii, tot din “In cautarea adevarului pagini”
“Filozofia psihologiei umane este urmatoarea: "Oamenii se urăsc pentru că se tem unii de altii; Se tem pentru că nu se cunosc; Nu se cunosc pentru că nu comunică!" Şi când spun comunicare mă gândesc la capacitatea unei minţi de a o influenţa pe alta, nu doar simpla colectare de informaţii de la fiecare, ca şi cum am fi o enciclopedie vie. Putem influenţa o minte chiar şi cu o atingere, nu numai cuvintele stau la baza comunicării. Comunicarea înseamnă arta de a transmite şi recepţiona mesaje. Si am observat la foarte multa lume un paradox al comunicării şi anume că preferă să stea cu gărzile ridicate şi mai mult de 90% din gânduri le folosesc în scopul de a se apăra de gândurile celeilalte persoane sau să şi le păstreze numai pe ale ei în loc să le compileze cu gândurile celeilalte persoane şi să dea naştere altora noi. Comunicarea este însă, prin excelenţă, o dimensiune fundamentală a existenţei şi dezvoltării umane.”
Personal cred că nu ar trebui să comunicăm, deoarece am ajunge să ne cunoaştem semenii, cu adevărat şi ar fi foarte trist!
Iată, dragii mei, câteva reflecţii găsite pe net! Toate sunt în corelare cu problema mea. Eu doar am încercat să le preiau.
În loc de concluzii:
1. Aşa e viaţa, aşa suntem oamenii!
2. Deasupra tuturor lucrurilor au prioritate interesele mele personale.
3. Fiecare persoană este îndreptăţită a crede în adevărul său personal, deoarece persoana este un rezultat al devenirii neamului său!
4. Dreptatea este a celui ce are puterea! Este un rezultat al deţinerii adevărului personal în calitate de deţinător de putere!
5. Dacă vrei să ai ceva realizări, mai întâi trebuie să obţii puterea, pe urmă poţi impune adevărul tău!
6. Problemele de drept, nu au nimic de a face cu adevărul! Problemele de drept sunt legate de respectarea unor legi impuse de cei care au puterea. Iar cei care au puterea, pot schimba oricând legea!
Ca rezultat, conform acestor concluzii, deontologia, etica, recunoaşterea calităţii profesionale sunt dogme care nu au ce căuta în viaţa noastră! Adevărul este al celui care deţine puterea! Dreptatea este a celui ce deţine puterea, deoarece acţionează conform adevărului lui! Principiile se pot schimba în funcţie de cel ce deţine puterea! La fel şi legea!
Consecinţe:
1. Este de ales între a ajunge pupincuristul puterii care conduce microsistemul din care fiecare face parte, ori devine un „haiduc” în raport cu această putere!
2. Corbul!!!!!! Minunatul corb …poate deveni model!!!
Ce ziceţi?
